Românii suferă de sindromul Stockholm față de clasa politică agresoare! De 35 de ani, românii trăiesc într-o relație abuzivă cu clasa politică, iar reacția nu mai e una de revoltă, ci de acceptare și chiar complicitate. Se fură, se minte, se umilește poporul, iar la finalul ciclului electoral, mulți români își pun iarăși speranța în aceiași politicieni care i-au trădat. E un comportament ce seamănă izbitor cu sindromul Stockholm – acel mecanism psihologic prin care victima ajunge să se atașeze de agresor. Avem partide care au falimentat industria, au alungat milioane de români din țară, au distrus învățământul și spitalele, dar tot ele vin apoi să-și joace rolul de salvatori. Și, paradoxal, o parte a electoratului îi crede și îi votează, ca și cum toate traumele colective au fost șterse. Se promite „pâine și circ”, se mai oferă o pomană electorală, o reducere temporară de taxe, și totul e iertat. Sindromul Stockholm este un mecanism psihologic de apărare, prin care o victimă încearcă să-și reducă suferința identificându-se cu agresorul. În loc să-l respingă, îl înțelege, îl scuză, îl umanizează. Este un proces inconștient, declanșat în situații de stres extrem, când persoana abuzată simte că nu are scăpare și își creează iluzia că legătura cu agresorul este singura formă de supraviețuire. În cazul României, alegătorii care au fost în mod repetat mințiți și trădați, continuă să se agațe de aceleași figuri politice ca de un „rău cunoscut” – ceea ce e mai ușor de suportat decât necunoscutul unei schimbări reale. Termenul „sindromul Stockholm” provine dintr-un caz real petrecut în Suedia, în 1973, când mai mulți ostatici ținuți captivi într-o bancă din Stockholm au început să simpatizeze cu răpitorii lor. Aceștia au ajuns chiar să-i apere în fața autorităților și au refuzat să depună mărturie împotriva lor. Psihologii au fost uimiți de reacție și au numit fenomenul „sindromul Stockholm”. De atunci, expresia este folosită pentru a descrie orice atașament irațional al victimei față de abuzatorul său. Această stare de dependență și resemnare este cultivată cu grijă. Poporul e menținut în sărăcie, în lipsă de educație civică și în dezgust față de alternativă. Se repetă obsesiv că „toți sunt la fel”, că „nu se poate schimba nimic”, exact ca într-un abuz domestic în care victima e convinsă că nu are unde să fugă. România nu va putea ieși din acest cerc vicios până când nu va rupe complet această relație toxică cu trecutul politic. Iar pentru asta, e nevoie de curaj colectiv, de memorie activă și de refuzul de a mai accepta abuzul ambalat frumos în promisiuni electorale. E timpul ca poporul să-și iubească viitorul, nu călăul. #mariuslulea - @luleamariusdorin