Dmitri Șostakovich a fost un compozitor, pianist și profesor rus, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea. A fost un copil firav, cu ochi mari și triști, născut într-un imperiu pe cale să dispară — 25 septembrie 1906, Sankt Petersburg. Dmitri Dimitrievici Șostakovici a fost un copil-minune ca pianist și compozitor, talentul său devenind evident după ce a început să ia lecții de pian de la mama sa la vârsta de nouă ani. În câteva ocazii a demonstrat o abilitate remarcabilă de a ține minte tot ceea ce mama sa a interpretat la lecția precedentă și interpreta altă muzică decât cea aflată pe partitura din fața sa. La 9 ani, compunea. La 13, studia la Conservator. La 19, lumea îi vorbea pe nume. Dar nimeni n-a știut vreodată ce era în el. Viața lui a fost o tăcere sfâșiată de sunet. A compus cu frică, cu durere, cu furie. A scris în nopți în care valiza era pregătită la ușă, pentru când aveau să vină după el. A trăit între aplauze și spaime, între geniu și vină. Dar acolo, în miezul acestei tornade, era ea: Nina. Nina Varzar. Femeie de știință, fiziciană, lucidă, directă. Când el tăcea, ea înfrunta. Când el se pierdea, ea îl ținea viu. Când s-au cunoscut, Dmitri era deja celebru, dar în fața ei devenea un copil stângaci. Relația lor a fost o simfonie a contrastelor: iubire și certuri, pasiune și distanțe. S-au căsătorit în 1932, s-au despărțit, s-au regăsit. Iubirea lor nu era liniară. Totul era neclar, dar real. Nimeni nu l-a atins mai profund decât ea. Când Nina a murit, în 1954, el nu a scos un cuvânt. Dar a scris. Cvartetul de coarde nr. 7 e cel mai scurt, dar poate cel mai sincer lucru pe care l-a creat vreodată. Și parcă în cele 13 minute ale sale pulsează inima unui om care nu mai găsește cuvintele. Fiecare notă e o lacrimă nerostită. După moartea ei, Dmitri nu a mai fost același. Un adio nerostit. Un doliu în surdină. S-a recăsătorit, dar în muzica lui Nina a rămas vie. A fost, poate, singura femeie pe care a iubit-o cu toată durerea unui om care nu știa să se exprime decât în sunet. Mai târziu, într-unul din rarele sale momente de sinceritate, a spus: „Nu am știut niciodată cum se iubește. Dar știu cum se pierde.” A continuat să scrie. În Simfonia a 5-a, triumful e o mască. În a 8-a, își scrie inițialele ca o încercare de a nu se șterge pe sine. În Simfonia a 15-a, moartea dansează cu ironia într-un vals absurd. Și apoi, „Waltz No. 2”. Compus prin 1938, într-o epocă în care viața lui părea încă întreagă. O melodie care zâmbește trist. Sub pașii dansului, se simte o melancolie tăcută. E Nina acolo. E dorul. E el, pierdut în amintire. Poate că nu i-a spus niciodată „te iubesc”... dar a compus pentru ea un dans care nu se uită. Pentru public, era un titan. În intimitate, era un bărbat sfâșiat. Fragil. Plin de vinovăție. Bântuit de tăceri. N-a putut niciodată să se desprindă de ceea ce a pierdut. A trăit încă 21 de ani fără Nina. Suficient cât să simtă că viața nu mai are glasul ei. A fost un om care a iubit cu teamă, a scris cu sinceritate și a tăcut cu disperare. A pierdut prieteni, și-a îngropat iubirea, dar n-a încetat niciodată să cânte. Pentru că, în tăcerea lui, se auzea o lume întreagă. Și, poate, tocmai de aceea... muzica lui doare. Dar e o durere care vindecă. Dmitri Șostakovici s-a stins pe 9 august 1975, în tăcere, la fel cum trăise. În muzica lui, ea trăiește. Și când asculți atent, între note, între pauze… Nina încă îl ține de mână. „Dacă mi-ar tăia ambele mâini, aș compune muzică ținând stiloul cu dinții.” Nu era doar un compozitor. Era un supraviețuitor. Pentru el, muzica era o formă de respirație. Când i-au luat libertatea — prin tăceri și frici — a continuat să scrie. Când iubirea a plecat și tăcerea a durut mai tare decât frica — a compus. A tăcea pentru Șostakovici era echivalentul morții. Iar sunetul… era tot ce-l mai ținea viu. #fyp #dmitrishostakovich #waltzno2 #foryuu #viral - @legend_of_sound